Sunday, May 31, 2015

Castaway on the Moon

Nu știu alții cum sunt, dar eu... când mă plictisesc de filmele americane pe care le vizionez de obicei, le încerc și pe cele asiatice. :) Am deja la activ o colecție de filme coreene printre care s-au strecurat cel puțin un film chinez și unul filipinez, poate și de alte ”nații” răsăritene, nu mi le mai amintesc acum pe toate.

Dacă tot am fost pe la Carmen în vizită și am văzut invitația la clubul cinefililor, m-am gândit să îi dau curs și eu, cu o recomandare de film coreean - Castaway on the Moon - pe care mi l-a sugerat și mie altcineva și care mi-a plăcut foarte mult, deși mi s-a părut cam ciudat. :))

În esență, filmul este o poveste de dragoste dintre doi oameni inadaptați social: un bărbat care vrea să se sinucidă din cauză că nimic nu mai merge cum trebuie în viața lui și o femeie agorafobă, care își petrece viața în camera ei, sub îngrijirea părinților. Tentativa de sinucidere prin înec a bărbatului eșuează și acesta se trezește izolat pe o insulă, pe râul care trece prin mijlocul orașului. Urmează o poveste de supraviețuire parcă inspirată de Robinson Crusoe. Femeia îl descoperă cu ajutorul aparatului ei de fotografiat cu un obiectiv impresionant și crede că este un extraterestru. Cei doi comunică prin mesaje, pe care el le scrie pe nisip, iar ea le trimite în sticle aruncate în râu. În cele din urmă, bărbatul este găsit de o echipă de curățenie și alungat de pe insulă, având în sfârșit posibilitatea de a o întâlni pe femeia care a fost în stare să-și părăsească locul sigur în care a trăit până atunci, pentru a-i fi cumva de ajutor.

În caz că săracele mele cuvinte nu v-au convins, vă las și trailerul:


Friday, May 29, 2015

Evadare din cotidian

Schimbătoare și extremistă e vremea de afară, ca și sentimentele mele: sus-jos, sus-jos, ba prea cald, ba prea frig, ba prea mult soare, ba prea multă ploaie... Într-un moment sunt bucuroasă și în celălalt pot cădea în melancolie sau chiar în deznădejde...

Cum să evadez oare din acest carusel al emoțiilor, cum să nu mai fiu prizoniera schimbărilor prea bruște de ”temperatură” a sufletului? Sau sunt condamnată pe viață să supraviețuiesc acestui amalgam de trăiri? Oare din asta se compune viața, din momente vesele sau triste, care se succed într-o ordine nedefinită și cu o viteză amețitoare?

”Stop the world, I wanna get out
I need an escape away from this crowd!”
Simt nevoia să strig și eu cuvintele acestui refren: să oprească cineva lumea aceasta, vreau să ies afară din ea, vreau să evadez undeva departe! Undeva unde voi fi liberă și fericită, unde va fi liniște deplină, unde Îl voi auzi pe Dumnezeu vorbind inimii mele... Există oare un asemenea loc?

Thursday, May 28, 2015

Jurnal de sportivă amatoare

Mă pregătesc să merg la a treia ședință de aerobic... de luna asta. Ar fi bine dacă era a treia de săptămâna asta, dar de când mi-am făcut abonament, nu am reușit să merg mai mult decât o dată pe săptămână. Motivul? Febra musculară! A fost cum a fost după prima ședință, unde mai mult am țopăit, dar a doua ședință a constat în exerciții la saltea, destul de grele și solicitante, mai ales pentru mine - nu am mai făcut sport regulat cam de prin liceu. Ce bune erau cele două ore de educație fizică pe săptămână! În facultate, măcar mai mergeam pe jos, destul de mult, dar de când lucrez... m-am lăsat pe tânjeală cu totul. Stat la birou, mers cu mașina sau cu autobuzul și condiție fizică tinzând spre zero!

Spuneam de ședința cu exerciții la saltea... două zile după aceea n-am mai fost întreagă! :) Îmi venea să stau tot ghemuită, abia îmi puteam îndrepta picioarele, iar mersul era un chin. Până și noaptea aveam dificultăți în a-mi găsi poziția cea mai confortabilă din cauza durerilor musculare. Ce bine că a durat numai două zile! Ce ușurare a fost a treia zi, când m-am sculat și am putut să merg drept, doar cu mici reminiscențe ale durerilor care m-au însoțit timp de două zile grele!

Așa că azi mă duc din nou la ”țopăială”; exercițiile mai grele le voi lăsa pe altă dată, când voi mai prinde curaj. :)

Tuesday, May 26, 2015

Rugăciune în versuri

Îmi stăruie un refren în minte... e un cântec pe care l-am auzit prima dată sâmbătă, la conferința de la Cluj, și care m-a cucerit iremediabil:

Pașii Tăi se-aud acum
Te zăresc, o, Doamne bun
Văd iubire-n ochii Tăi
Ce-mi șterge azi lacrima
Orice umbră de rușine
O alungă de la mine
Luminează-mi inima
Adu-mi din nou liniștea.

Versurile acestea mi-au intrat pur și simplu în suflet, chiar dacă nu mă omor după formația Not an Idol - dar uite că de data aceasta au reușit să mă impresioneze cu o rugăciune pe note muzicale. O rugăciune pe care o voi rosti, sau o voi cânta, probabil mult timp de acum înainte...

”Vedeta” conferinței a fost totuși corul de aproximativ 1000 de tineri, care a cântat magnific, dar nu am cunoscut nici măcar unul dintre cântece. Abia la final, când au repetat una dintre piese, am reușit și eu să mă alătur lor. În mod paradoxal, nici un cântec interpretat de cor nu mi-a atins inima ca cele câteva versuri de mai sus. În mintea mea, nu mă pot abține să nu fredonez la nesfârșit:

Luminează-mi inima,
Adu-mi din nou liniștea!

Thursday, May 21, 2015

Vară și note muzicale

21 mai... și se pare că vara s-a instalat deja pe la noi, cu mult soare și temperaturi destul de ridicate. Colega mea de apartament se bucură că e ”cald și bine”, mie deja îmi e prea cald și mă îngrijorez ce mă voi face când va veni canicula! Nu știu cum ”a tunat și ne-a adunat” pe amândouă într-un singur loc, ea mare iubitoare de căldură, eu mare amatoare de răcoare. :) Dar am reușit cumva să ne înțelegem și uite că sunt aproape 6 luni de când locuim sub același acoperiș. Și ne prinde bine fiecăreia că nu suntem singure, că mai avem cu cine schimba o vorbă și ieși la o plimbare...

Draga de ea m-a convins să o însoțesc pe meleagurile clujene, de două ori în această lună: prima dată de 1 mai, la o conferință de tineret, iar a doua oară va fi weekend-ul acesta, tot la o conferință, la care ne va încânta urechile un cor de tineri din toată țara. Aici aș fi putut fi implicată direct, având în vedere faptul că Dumnezeu m-a înzestrat cu talent muzical și cânt de mai mulți ani în corul Bisericii... Dar am renunțat la idee, la gândul că voi fi prea obosită după multe repetiții și deplasări. În ultimul timp evit multe activități care m-ar putea obosi prea tare... parcă am îmbătrânit! Dar cum ziceam, am pe cineva lângă mine care se străduiește să mă mai scoată din ale mele.

Așa că sâmbătă și duminică vom vedea din nou Clujul... îmi place mult să vizitez acest oraș, dar nu știu cum ar fi să locuiesc acolo. Mi se pare puțin cam mare și aglomerat față de orașul în care m-am născut și am trăit toată scurta mea viață. Mă bucur de pe acum, la gândul că voi avea ocazia să ascult ceva muzică bună și, de ce nu, să cânt și eu, la locul meu, alături de cei de pe scenă! Ce-ar fi oare viața noastră fără culoarea dată de muzică?

Monday, May 18, 2015

Umbre din trecut

Câteva vorbe spuse la nervi îți pot afecta întreaga viață... Am trăit asta pe pielea mea, de fapt încă o mai trăiesc.

Au trecut deja câțiva ani de la o neînțelegere avută cu un coleg de serviciu. Nu a fost ceva legat de serviciu, ci o problemă personală... ne cunoșteam și din afara locului de muncă. M-au deranjat pe mine unele atitudini de ale lui și m-am lăsat dusă de val, mi-am dat drumul la gură fără să judec înainte ceea ce spun. Și se pare că au tăiat adânc cuvintele mele...

După aceea mi-am dat seama că am greșit, că am făcut din țânțar armăsar... cum e vorba aceea: ”dacă tăceam, filozof rămâneam”. Mi-am cerut scuze și am încercat să repar cumva situația, dar eforturile mele parcă se loveau de un zid. Mi-a spus colegul respectiv ceva de genul: ”Chiar dacă îți ceri scuze, nu poți șterge cu buretele tot ce a fost.” Dar după ceva timp, părea că i-a trecut și că nu mai e afectat de cele întâmplate. Dar totuși o schimbare a intervenit: acum mă ignoră cu desăvârșire, nici măcar cu un salut nu mă ”onorează” când ne mai întâlnim pe la lucru. Nu știu de ce, dar mă simt prost să salut eu un bărbat, nu spune codul bunelor maniere că ei ar trebui să salute primii? Poate mă leg iar de un detaliu nesemnificativ, dar totuși pentru mine un salut e important, îmi dovedește că cealaltă persoană mă respectă și că suntem în relații bune.

Așa că... de câte ori îl văd pe acest coleg și sunt tratată din nou ca ”femeia invizibilă”, mă simt iar vinovată pentru cearta pe care am provocat-o. Oare chiar așa să nu poată trece un om peste niște cuvinte tăioase? Mai ales că le-am regretat cu vârf și îndesat?

Of, cred că ar trebui să las timpul să vindece această rană... sau mai bine zis, să Îl las pe Dumnezeu să șteargă umbrele trecutului!  

Sunday, May 17, 2015

Mi-e dor de copilărie

Mi-e dor de plimbările pe care le făceam cu tata la pădure și pe câmp, unde activitatea mea preferată era să culeg flori, cât mai multe! Orice buruiană pentru mine era o floare frumoasă și interesantă. Odată m-am pierdut de tata prin pădure... În drumul meu am trecut pe lângă o stână păzită de câini mari și fioroși, dar care nici măcar nu au lătrat la mine - sigur mâna păzitoare a lui Dumnezeu era deasupra mea! Am ajuns cumva la marginea pădurii și acolo m-am oprit, sperând că tata mă va găsi, că eu nu mai știam încotro să o iau. Și numai bine că pe acolo a ieșit și tata din pădure, speriat că nu mă găsea, pregătit să meargă acasă după fratele meu, ca să mă caute amândoi. Dar acum tata nu mai este...

Mi-e dor de drumurile lungi cu mașina, alături de tata și mama, până în satul natal al lui tata - în Bucovina, de rudele noastre vesele și primitoare, de vorbele lor hazlii și cu accent specific, de pâinea în formă de cozonac, de cireșele și căpșunii care nicăieri nu aveau un gust mai bun. Dar în timpul ultimului drum până la Bucovina tata s-a dus pe alte meleaguri, cele ale cerului...

Mi-e dor de jocurile copilărești și de cursele cu bicicleta alături de copiii vecinilor. Dar acum toți am crescut și avem cu totul alte preocupări...

Mi-e dor de grădiniță și de școala primară, de doamnele educatoare sau învățătoare, de colegii alături de care am trăit atâtea momente presărate cu peripeții de tot felul. Dar acum nu mai am vârsta necesară pentru asemenea activități...

Mi-e dor de vremuri demult apuse, pe care nu le voi mai trăi vreodată, decât în amintirile mele...

Friday, May 15, 2015

E vineri

Altă săptămână se apropie de sfârșit... Mă simt obosită de parcă aș fi muncit toată săptămâna la sapă. Poate dacă dădeam la sapă mă simțeam mai în formă acum. :))

Parcă mă obosește viața la oraș, cu aglomerația, gălăgia și poluarea aferente. Poate mă voi muta la țară într-o zi... Fratele meu și familia lui au deja la activ această experiență și se declară mulțumiți; pe mine nu m-au convins încă, dar cine știe ce idei îmi mai vin... Câte schimbări, mai mult sau mai puțin necesare, nu face omul într-o viață! Nu a murit nimeni de la prea multă schimbare. :)

Exact acum o săptămână, în drum spre serviciu, am avut nespusa ”bucurie” să fiu ”agățată” pe autobuz. :P Totul a început de la un simplu act de politețe, l-am informat pe respectivul unde trebuie să coboare pentru a ajunge la destinația dorită și... de atunci și până când a coborât nu i-a mai tăcut gura. Întrebări personale, aluzii la o ieșire la suc, povești... ce mai, tot tacâmul! Punctul culminant a fost când a vrut să afle cum mă găsește pe Facebook; i-am spus doar prenumele meu și i-am sugerat să sape mai adânc ca să mă găsească, pentru că nu sunt prea multe fete care se numesc la fel ca mine. Mai târziu mi-am adus aminte că îmi făcusem ceva setări de securitate prin contul meu, astfel încât, chiar dacă mă găsea băiatul, nu putea să mă adauge în lista lui, dar fiind faptul că nu avem prieteni comuni. Și de atunci n-am mai auzit de el... dar de fapt asta mi-am și dorit! La ce să îmi pierd timpul și să îmi tulbur liniștea și visele mele pentru o căsnicie fericită?

Da, visele despre o poveste de dragoste autentică... doar ele mi-au mai rămas; speranțele mi s-au cam spulberat, odată cu trecerea timpului. Dar cu toate acestea, tot nu vreau să cobor standardele și să mă topesc după orice necunoscut care îmi acordă puțină atenție (poate doar pentru că nu avea altceva mai bun de făcut în momentul acela)!!!

Și uite cum am ajuns de la ziua de vineri la reflecții pe tema relațiilor... De fapt, cam așa funcționează mintea omului, face niște conexiuni, care de care mai ciudate... mai ales mintea mea haotică! :)

Thursday, May 14, 2015

Munca la birou

Astăzi am primit un e-mail de felicitare de la resurse umane, pentru că exact acum 8 ani am început să lucrez în această firmă. Primul meu loc de muncă... și singurul, până acum. De multe ori m-am gândit să îl schimb, dar totuși am rămas aici, pentru anumite avantaje pe care le am la această companie și poate, în virtutea inerției. Nu este chiar un capăt de țară să îți schimbi locul de muncă, dar nici nu e cel mai ușor lucru: trebuie să te acomodezi cu oameni și situații noi, să îți reconfigurezi traseul acasă - job - acasă, să îți recalculezi bugetul, poate chiar să îți revizuiești garderoba...

Deci, deocamdată sunt legată de acest loc de muncă, poate pentru încă 8 ani de acum încolo... Dar deja a început să mă apese monotonia muncii de birou. Eu mă plictisesc repede și am nevoie mereu de ceva nou! E adevărat că am câte ceva nou de învățat cu fiecare nou proiect pe care îl primesc, dar totuși, simt nevoia de o schimbare mai mare. Cum ar fi să lucrez în alt domeniu? Dar care să fie acela? M-am gândit de multe ori la acest aspect și n-am reușit să ajung la nici un rezultat. Degeaba visez eu jobul ideal, unde să fiu plătită pentru a face doar ceea ce îmi place, trebuie să cobor cu picioarele pe pământ și să-mi amintesc că jobul actual este sigur și bine plătit. Câți oameni oare nu au aceste privilegii de care mă bucur eu?

Un exercițiu de mulțumire pentru astăzi ar fi: Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru locul meu de muncă, inclusiv toate avantajele și dezavantajele lui!

Wednesday, May 13, 2015

O nouă zi...

...cu o vreme destul de ciudată, nici însorită, nici înnorată. Cerul e senin, dar acoperit de nori albi fără nici o formă, care au ascuns soarele. Am crezut că va ploua, dar nu sunt nori de ploaie.

Cam așa e și starea mea astăzi. Ceva între soare și nori, între bucurie și tristețe...

Ce motive de bucurie aș avea? Păi, în primul rând, Dumnezeu mi-a mai dăruit viață și azi, iar bunătatea și îndurarea Lui față de mine s-au reînnoit în această dimineață... așa spune un verset din Biblie, de prin Plângerile lui Ieremia, dacă am reținut bine.

Apoi, m-am putut scula, îmbrăca și veni la serviciu. Mă întreb cum oare va arăta o nouă zi pentru cei care nu mai au putere să se scoale din patul lor? Poate va fi pentru ei încă o zi de suferință, care va trece greu... Ce binecuvântată sunt că pot să îmi port de grijă singură, că sunt sănătoasă, cu mici excepții, dar care nu mă împiedică totuși să trăiesc o viață normală!

M-am trezit într-o casă călduroasă de dimineață, am avut ce să mănânc și cu ce să mă îmbrac, autobuzul m-a dus din capătul străzii până la serviciu, fac parte dintr-o echipă cu un șef binevoitor și colegi cumsecade. Am un loc de muncă, și pentru asta trebuie să fiu recunoscătoare, mai ales că pentru mulți oameni acesta este un privilegiu care încă nu le-a fost acordat.

Ce să mai zic de faptul că toate simțurile îmi sunt active... de multe ori, în drumul spre casă, în autobuz, urmăresc ”discuția” a două fete surdomute: bineînțeles că nu pricep nimic din ea, dar mă tot mir cum reușesc ele să se înțeleagă și cum nu sunt deloc nefericite sau complexate de condiția lor.

După toate acestea enumerate mai sus, oare ce motive de tristețe mi-au mai rămas? A... că n-am dormit prea bine azi-noapte și mă simt obosită, că frecvent am probleme cu somnul, că nu îmi place ce am acum de făcut la serviciu... Par niște motive atât de infime! Și totuși un nor de tristețe plutește permanent peste viața mea, dar poate e vina mea că îl las să mi se cuibărească în suflet. De multe ori am auzit că ”fericirea este în noi” și că ”suntem atât de fericiți pe cât alegem să fim”. Modul în care reacționez la tot ceea ce mi se întâmplă cred că are un rol copleșitor aici...

Doamne, Te rog dă-mi putere să învăț câte ceva din fiecare experiență a vieții mele, să-Ți fiu recunoscătoare pentru modul în care îmi conduci viața și să nu mă las copleșită de neajunsuri!

Tuesday, May 12, 2015

Puțină mișcare ajută întotdeauna

Mi-am început blogul pe un ton tare pesimist... Dar asta am simțit, și asta vreau să fie acest blog: un jurnal al trăirilor mele zilnice. Nu știu dacă îl va mai citi altcineva în afară de mine, dar oricum, în primul rând pentru mine îl scriu. Am auzit că și scrisul e un fel de terapie, așa că am de gând să urmez un tratament intensiv. :)

În seara aceasta sunt ceva mai optimistă... Poate aceasta se datorează și faptului că am făcut puțin sport. Tare m-am lenevit în ultimul timp! Lucrez la birou, câteva ore bune pe scaun, vin acasă cu autobuzul, tot șezând (distanța e prea mare ca să merg pe jos), iar acasă șed din nou... de multe ori navigând pe Internet. Nu mai pot continua așa! Viața asta sedentară chiar nu mi se potrivește, eu eram înainte o persoană destul de activă. Ca să-mi revin, mi-am făcut abonament la aerobic; astăzi am început, dar nu am putut sta până la sfârșitul orei de sport, așa de tare am obosit! Condiția mea fizică e la pământ! Dar sper că asta se va regla cu timpul... numai să mă țin de treabă, că la capitolul ”perseverență” de regulă nu excelez. Dar mă voi gândi și la sport tot ca la o terapie, numai bună pentru stările mele depresive.

Poate într-o zi voi scrie și ce anume mi-a cauzat depresia care mă apasă de câțiva ani... Poate cu ajutorul acestui blog voi urmări vindecarea mea, pe care o doresc cu tot sufletul...

În loc de introducere

Îmi trec prin minte o mulțime de gânduri stinghere... Sunt la serviciu și ar trebui să lucrez, dar mă sâcâie o durere de cap și o lipsă acută de chef.

Sunt plictisită de viață și nu știu de ce. E drept că am trecut prin multe până acum, dar totuși, sunt prea tânără ca să mă fi săturat deja de viață! Încerc să răzbesc prin fiecare zi, dar simt că nu mai trăiesc cu adevărat, ci doar supraviețuiesc.

Mi-e dor de relația strânsă pe care o aveam odată cu Dumnezeu și care era bucuria mea supremă. Acum nu Îl mai simt, mă rog și nu îmi răspunde, am impresia că a uitat cu totul de mine! O fărâmă de speranță și un grăunte de credință, care mi-au mai rămas pe undeva prin adâncul sufletului, îmi șoptesc că Dumnezeu este aici, cu mine, și că niciodată nu mă va lăsa. Dar mi-e atât de greu să cred când nu văd și nu simt nimic!

Mă simt obosită și sătulă de toate... dar sunt conștientă că așa nu pot trăi! Ceva trebuie să se schimbe în viața mea! Poate chiar eu trebuie să mă schimb...