Gânduri... de vineri

E vineri seara și ar trebui să fiu bucuroasă că a venit weekend-ul mult așteptat... Dar am un sentiment ciudat, ceva între tristețe, indiferență și nemulțumire. Parcă viața mea nu mai are nici un sens, mă întreb dacă mai am pentru ce trăi!

Nici nu pot exprima prea bine ce-mi trece prin cap și ce am în suflet - poate dacă aș putea, mi-ar fi mai ușor să mă înțeleg pe mine însămi. Și nu e nimeni cu care să pot vorbi, de fapt nici nu știu dacă vreau să-mi deschid sufletul față de cineva. Familia mi-e departe, împrăștiată prin multe locuri, prieteni am, dar m-am cam înstrăinat de ei - și nu pentru că m-ar fi nemulțumit ei cu ceva. Nu, ci mai mult pentru că sunt eu nemulțumită și dezamăgită de mine.

Până și Dumnezeu mi se pare atât de departe... oare și El e dezamăgit de mine? Sau poate e mai aproape de mine decât cred eu, pentru că El e alături de toți oamenii cu inima zdrobită. Aș vrea ca dragostea Lui, care întrece orice înțelegere umană, să-mi încălzească sufletul înghețat și să-mi dea o nouă viziune, proaspătă și optimistă, asupra vieții!

Meloman pentru o zi - I Believe

Până și sportul este promovat prin muzică! Olimpiada de iarnă din Vancouver, din anul 2010, a avut ca și imn un cântec superb, interpretat de Nikki Yanofski, numit ”I Believe”. Vă invit să îl ascultați astăzi la rubrica Meloman pentru o zi, găzduită de Iulisa.

Temple Grandin - o poveste uimitoare de viață

O nouă recomandare pentru Clubul cinefililor - găzduit de Carmen.

De data aceasta, vă prezit un film inspirat dintr-o poveste reală de viață: biografia unei femei, pe nume Temple Grandin, care suferă de autism, dar care este înzestrată cu o inteligență ieșită din comun. Cu ajutorul mamei sale și al profesorilor, care au privit dincolo de aparențe și i-au întrezărit calitățile uimitoare, Temple reușește să își învingă limitele și devine expert în domeniul creșterii animalelor. Astăzi, ea este profesor la Colorado State University.

După vacanță...

Ieri ne-a vizitat, în sfârșit, ploaia mult așteptată, și a adus cu ea răcoarea după care tânjeam în timpul celor câteva zile de caniculă. Dar văd că nu a reușit să mă scuture din starea asta de moleșeală și de lipsă de chef care mă apasă în ultimul timp.

Și doar ce m-am întors după o săptămână de vacanță... m-am întors la serviciu, că n-am plecat nicăieri. Doar m-am plimbat prin oraș și prin jurul lui împreună cu sora mea, care s-a stabilit departe de meleagurile românești și care m-a vizitat după o absență de trei ani. Ce păcat că nu a putut sta mai mult... mai am două surori, ceva mai aproape de mine, dar tot pe meleaguri străine, care o așteptau... și cum concediul trece repede, ne-am bucurat amândouă de o săptămână plină.

Până la începutul lui septembrie, când am planificat să văd și eu alte meleaguri, pe unde n-am fost încă, mai am de așteptat. Două luni și jumătate de vară, petrecute la serviciu... Nu sună prea grozav, dar sigur vor trece mai repede decât mă aștept. Între timp, mă străduiesc să ”intru în pâine” din nou... sau poate ar trebui să dau un anunț de genul: ”Pierdut chef de muncă... Cine-l găsește, să-l păstreze!” :) Ba nu, cine-l găsește, să mi-l dea înapoi, că am nevoie disperată de el!

Meloman pentru o zi - One of Those Days

Pentru astăzi la rubrica ”Meloman pentru o zi”, găzduită de Iulisa, am ales melodia intrepretată de Joy Williams - One of Those Days. Acest cântec vorbește despre nebunia și agitața vieții de zi cu zi, mai ales în ”acele zile” când totul merge ”perfect greșit”.

Aberații despre ploaie pe timp de secetă

Ploaia se lasă mult așteptată... De obicei nu așteptăm să vină ploaia, ci ne e dor de soare și de vreme bună. Dar ce e prea mult strică întotdeauna, așa că nici prea multă vreme bună nu e chiar ”bună”... Mai ales când e prea cald, ca de vreo trei zile încoace. M-a păcălit ploaia azi cu vârf și îndesat, de două ori se părea că vine și mă bucuram deja cu gândul la răcoare, dar a lăsat doar câțiva stropi și a fugit... cine știe unde, că dacă aș ști, m-aș duce după ea. :)

Dar să mai scriu și despre altceva în afară de vreme, ca să nu se transforme blogul meu în buletin meteorologic... Dar despre ce să scriu? Abia am început și mi-a fugit inspirația, probabil în căutarea ploii... Cred că mai bine mă retrag să mă mai delectez cu ceva muzică și să aleg o melodie specială pentru mâine, când voi fi și eu ”meloman pentru o zi”.

Iar s-a acoperit cerul de nori cenușii... oare va fi a treia păcăleală pe ziua de azi?

Reflecții de pe margine

De multe ori m-am simțit o străină printre oameni, de parcă aș fi picat pe pământ de pe altă planetă. Priveam la ceilalți și toți își vedeau înainte de viața lor, numai eu nu-mi găseam locul nicicum. Oamenii din jurul meu păreau fericiți... păreau, dar numai ei știau ce era în sufletul lor. Cine știe câți se mai simțeau pe dinafară... Oare nu are fiecare om, la un moment dat în viață, parte de sentimentele acestea de înstrăinare? Dar cine recunoaște asta? Mai degrabă oamenii caută să le ascundă undeva în adâncul sufletului și se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, ba chiar împlinite.

Dacă așa stau lucrurile, nu suntem cu toții niște prefăcuți? Când ne întreabă cineva ce mai facem, automat răspundem: ”Bine!” Dar numai noi știm cât de bine facem de fapt. Unii prieteni m-au sfătuit să spun întotdeauna că sunt bine și așa voi fi! O mostră de gândire pozitivă, cum ar veni... Dar oare nu pot să fiu sinceră și recunosc când nu îmi merge chiar așa de bine, când am vreo problemă sau când nu mă simt în apele mele? Ori pe oameni nu îi interesează cu adevărat ce faci, doar încearcă să fie politicoși și răsuflă ușurați când aud inevitabilul: ”Bine”, semn că și-au făcut datoria socială. Oare nici pe prietenii noștri nu îi interesează cu adevărat cum suntem, și ei așteaptă doar un ”Bine” drept răspuns? Le-o fi prea greu cu ale lor ca să mai asculte și poverile altora?

Dar eu, oare ce răspuns aștept când întreb pe cineva cum îi mai merge? Cred că depinde de persoană, de cât de apropiată sunt de ea, sau poate chiar de starea mea din acel moment... poate chiar nu sunt dispusă să ascult pe cineva plângându-și neajunsurile. Dar revenind la sentimentele de inadaptare... poate comunicarea mai bună cu cei din jurul meu, dorința de a asculta și a ajuta - chiar și numai cu o vorbă bună - ar fi de folos ca să mă simt un om normal printre oameni. Ce-ar fi să fac un experiment, atunci când mă simt singură, să încerc să îndulcesc viața cuiva?