Umbre din trecut

Câteva vorbe spuse la nervi îți pot afecta întreaga viață... Am trăit asta pe pielea mea, de fapt încă o mai trăiesc.

Au trecut deja câțiva ani de la o neînțelegere avută cu un coleg de serviciu. Nu a fost ceva legat de serviciu, ci o problemă personală... ne cunoșteam și din afara locului de muncă. M-au deranjat pe mine unele atitudini de ale lui și m-am lăsat dusă de val, mi-am dat drumul la gură fără să judec înainte ceea ce spun. Și se pare că au tăiat adânc cuvintele mele...

După aceea mi-am dat seama că am greșit, că am făcut din țânțar armăsar... cum e vorba aceea: ”dacă tăceam, filozof rămâneam”. Mi-am cerut scuze și am încercat să repar cumva situația, dar eforturile mele parcă se loveau de un zid. Mi-a spus colegul respectiv ceva de genul: ”Chiar dacă îți ceri scuze, nu poți șterge cu buretele tot ce a fost.” Dar după ceva timp, părea că i-a trecut și că nu mai e afectat de cele întâmplate. Dar totuși o schimbare a intervenit: acum mă ignoră cu desăvârșire, nici măcar cu un salut nu mă ”onorează” când ne mai întâlnim pe la lucru. Nu știu de ce, dar mă simt prost să salut eu un bărbat, nu spune codul bunelor maniere că ei ar trebui să salute primii? Poate mă leg iar de un detaliu nesemnificativ, dar totuși pentru mine un salut e important, îmi dovedește că cealaltă persoană mă respectă și că suntem în relații bune.

Așa că... de câte ori îl văd pe acest coleg și sunt tratată din nou ca ”femeia invizibilă”, mă simt iar vinovată pentru cearta pe care am provocat-o. Oare chiar așa să nu poată trece un om peste niște cuvinte tăioase? Mai ales că le-am regretat cu vârf și îndesat?

Of, cred că ar trebui să las timpul să vindece această rană... sau mai bine zis, să Îl las pe Dumnezeu să șteargă umbrele trecutului!